Să n-audă Guvernul României! Pe ce mai ia Franța bani de la șoferi.

Românul are o vorbă: „Nu mai știu ăștia pe ce să ne ia banii.” Interesant e că ăștia pot fi oricine. Un producător de telefoane mobile care oferă accesorii fistichii și inutile, o bancă comercială care introduce noi și noi comisioane pentru te miri ce sau, de cele mai multe ori, un guvern care-și taxează cetățenii pentru tot felul de aiureli de tip fanariot. Să ne amintim de fumărit (taxa pe hornul casei) de căzănit (taxa pe cazanul de făcut țuică) sau de albinărit (taxa pe albine), introduse în secolul 18.

De fapt, azi vom vorbi despre un fel de fumărit, doar că nu va fi vorba despre fumul care iese din hornul casei – lucru care, dacă lucrurile continuă în linia de azi, va fi ilegal – ci despre cât dioxid de carbon conține fumul ieșit de pe țeava de eșapament. Așa-numitul bonus-malus ecologic.

Am vorbit recent despre ce înseamnă bonus-malus și cum afectează el prețul asigurărilor obligatorii RCA. E un sistem până la urmă corect, care stimulează șoferii să conducă mai atent. Însă în Occident, mai exact în Franța, șoferii sunt pedepsiți sau premiați în funcție de emisiile mașinii pe care o posedă și conduc.

Sistemul a fost lansat în 2008, în premieră mondială, cu o perioadă de test de zece ani pentru a vedea cum funcționează. Autoritățile franceze au introdus un prag de emisii un pic peste 100 de grame CO2 pe kilometru. Tot ce era sub acest prag, era bonificat din bugetul de stat. Tot ce era peste, era suprataxat după o grilă strictă. Pedeapsa putea varia de la 50 EUR pentru o mașină cu emisii de 100 g/km și până la 20.000 EUR pentru o „fiară” care lăsa în urmă mai mult de 180 de grame de CO2 la fiecare kilometru parcurs.

În categoria „premianților” se înscriu aproape exclusiv mașinile electrice sau hibride. Cele termice, chiar și cu motoare mici, cu greu se pot apropia de limită (de pildă, o Dacia Sandero emană în jur de 130 de grame). La capătul celălalt al spectrului se găsesc, evident, mașinile cu motoare puternice și/sau cu tehnologii mai vechi.

Programul a fost un relativ succes din punctul de vedere al promotorilor săi. În primă instanță, sistemul bonus-malus era împărțit în praguri clare, pe care producătorii le-au speculat imediat pentru a-și încadra modelele în limite bonificabile (sau mai puțin penalizabile). Guvernul francez a plătit în primii ani cu mult mai mult decât a încasat, atingând în 2009 o „gaură” de jumătate de miliard de euro.

Mai apoi, sistemul a fost schimbat și s-a trecut de la praguri la o formă continuă de calcul, pentru a descuraja speculațiile. În cursul primilor zece ani, balanța amenzi-bonusuri s-a echilibrat, iar spre final a devenit net pozitivă în favoarea guvernului.

Modelul a fost preluat în 2018 și de Suedia, un alt stat campion al ecologismului, dar a fost abandonat după numai cinci ani.

Lucrurile sunt cât se poate de transparente. Acest tip de programe își propunea – ca multe altele – să stimuleze tranziția de la motorul termic la cel electric. Tranziție care, așa cum arătam nu demult, ar putea fi stăvilită sau chiar inversată de suspendarea subvențiilor acordate cumpărătorilor de EV-uri de către Germania, SUA și alte țări civilizate.

N-ar fi totuși de mirare ca România să introducă și ea acest sistem, fiindcă dacă politicienii noștri au vreo competență palpabilă, aceasta este competența de a stoarce bani de la cetățeni prin metode din ce în ce mai ingenioase. Fumăritul și taxa pe albine din epoca fanariotă s-ar putea întoarce în forme noi.